Mesaje Recente

41

Povesti / Scufita Rosie

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 20, 2021, 02:27:54 a.m. »

Scufiţa Roşie (de Fraţii Grimm)

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea.

Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.

Într-o zi, maică-sa îi zise:

- Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta cu vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da’ vezi de pleacă mai înainte de-a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii "bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!

- Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-şi luă rămas bun la plecare.

Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.

- Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.

- Mulţumesc frumos, lupule.

- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?

- Ia, până la bunicuţa!

- Şi ce duci acolo, sub şorţ?

- Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.

- Da’ unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?

- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.

Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da’ e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"…

Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:

- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar… Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!

Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:

"Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!

- Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.

Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele.

În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.

De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"

Şi fără să mai aştepte, strigă:

- Bună dimineaţa!

Dar nu primi nici un răspuns.

Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:

- Vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine.

- Vai, bunicuţo, da’ de ce ai ochi atât de mari?

- Ca să te pot vedea mai bine.

- Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari?

- Ca să te pot apuca mai bine.

- Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?

- Ca să te pot înghiţi mai bine.

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.

După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:

"Bre, da’ tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.

- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!

Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:

- Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.

Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.

Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"





--

42

Povesti / Fetita cu chibrituri

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 11:12:42 p.m. »

Fetiţa cu chibrituri (de Hans Christian Andersen)

Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.

Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.

Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.

Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.

Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.

Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.

"A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu".

Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!

- Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.

"A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse faţa, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.





--

43

Povesti / Greuceanu

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 10:52:17 p.m. »

Greuceanu (de Petre Ispirescu)

A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer.

Trimise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea de ştire tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi încă jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul.

Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi când la treabă, hâţ în sus, hâţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împăratul însă se ţinu de cuvânt.

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind şi el de făgăduinţa împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu şi pe voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul să se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe cari slujitorii împărăteşti îi ducea la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu nişte gadine. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe aşa de dulci, încât le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru.

El îşi puse nădejdea în întâmplarea aceasta şi îşi zise:"îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare".

Şi astfel, poftorindu-şi unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.

Înfăţişându-se la împăratul, atâtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa, încât şi împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult, şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor.

Nu mai putură oamenii de bucurie când auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul până într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toată inima şi îi făgăduiră că toată viaţa lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce şi făcură.

Această izbândă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:

- Mărite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaunul acestei împărăţii. Mulţi voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele şi luna pe care le-a hrăpit de pe cer, şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi încerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mână de ajutor.
- Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărârea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris.

Văzând statornica hotărâre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:

- Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa până nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.

Se învoiră, şi peste câteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu faţa curată din această întreprindere.

Greuceanu luă cu dânsul şi pe fratele său şi merse, merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la Faurul-pământului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meşter de pe pământ, era şi năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pământului şi se sfătuiră.

Şi, după ce se odihniră câteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la drum.

Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pământului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc.

Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă, şi mai lungă, până ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, şi apoi se despărţiră, după ce se îmbrăţişară, şi plânseră ca nişte copii.

Mai nainte d-a se despărţi, îşi împărţiră câte o basma şi se înţeleseră zicând:"Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit". Mai înfipse şi un cuţit în pământ şi ziseră:"Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va găsi cuţitul ruginit să nu mai aştepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit". Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său la stânga.

Fratele Greuceanului, umblând mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărţire şi, găsind cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele şi luna la locul lor pe cer.

Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi înţărcase dracul copiii. Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap şi se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învăţase Faurul-pământului. Făcându-se porumbel, Greuceanu zbură şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor.

Atunci, ieşind fata de zmeu cea mare şi, uitându-se, se întoarse repede şi chemă pe mumă-sa şi pe soră-sa cea mică, ca să vină să vază minunea.

Fata cea mică zise:

- Măiculiţă şi surioară, pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Până acuma ne-a fost şi nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-şi facă milă de noi şi d-ai noştri.

Pasămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu.

Apoi intrară câteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat.

Greuceanu numaidecât se dete iarăşi de trei ori peste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde şi acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ştia acum că zmeii se duseseră la vânat în Codru Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă.

Aşteptând Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea şi, ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi. Dară zmeul, mâniindu-se, zise:

- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar şi pe acela c-o lovitură îl voi culca la pământ.

Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigă:

- Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.

- Ba în luptă, că e mai dreaptă.

Se apropiară unul de altul şi se luară la trântă.

Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până în genunchi. Aduse şi Greuceanu pe zmeu şi-l băgă în pământ până în gât şi-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse să se odihnească.

Când, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sări de şaptesprezece paşi înapoi. El zise ca şi frate-său, iară Greuceanu îi răspunse şi lui ca şi celui dintâi.

Ieşind de sub pod, se luă la trântă şi cu acest zmeu.

Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până la brâu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse şi el pe zmeu o dată, mi-l trânti şi-l băgă în pământ până în gât şi-i tăie capul cu paloşul. Aruncându-i şi mortăciunea acestuia şi a calului său sub pod, se puse iarăşi de se odihni.

Când despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, de cătrănit ce era, şi când ajunse la capul podului, sări calul lui şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necăji zmeul de această întâmplare cât un lucru mare, şi unde răcni:

- Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi-e frică de nimenea, doară de Greuceanu de Aur; şi încă şi pe acesta numai să-l iau la ochi cu săgeata şi îl voi culca la pământ.

Atunci, ieşind şi Greuceanu de sub pod, îi zise:

- Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliţi să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

Sosi zmeul şi se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură şi se rupseră săbiile; în suliţi se loviră ce se loviră şi se rupseră suliţile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pământul; şi strânse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta, băgând de seamă ce are de gând zmeul, se umflă şi se încordă în vine şi nu păţi nimic, apoi Greuceanu strânse o dată pe zmeu, tocmai când el nu se aştepta, de-i pârâi oasele.

Aşa luptă nici că s-a mai văzut. Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe deasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul îi zise:

- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise şi Greuceanu:

- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l îl băgă în pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi îi zise:

- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea.

Se codea zmeul, îngâna verzi şi uscate, dară Greuceanu îi mai zise:

- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, şi încă şi capul reteza-ţi-l-voi.

Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă dacă îi va spune, zise:

- În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptă.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.

Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare.

Oamenii, când văzură iarăşi soarele şi luna pe cer, se veseliră şi lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împieliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii.

Iară el, mulţumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.

Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrăţişară şi, cumpărând doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul.

În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară până una, alta să culeagă şi câteva pere, spre a-şi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi părul la rădăcină. Când, ce să vezi d-ta? unde începu a curge nişte sânge şi venin scârbos şi un glas se auzi din pom, zicând:

- Mă mâncaşi friptă, Greucene, precum ai mâncat şi pre bărbatul meu.

Şi nimic nu mai rămase din acel păr, decât praf şi cenuşe; iară frate-său încremeni de mirare, neştiind ce sunt toate acestea.

După ce plecară şi merseră ce merseră, deteră peste o grădină foarte frumoasă cu flori şi cu fluturei şi cu apă limpede şi rece.

Fratele Greuceanului zise:

- Să ne oprim aici niţel, ca să ne mai odihnim căişorii. Iar noi să bem niţică apă rece şi să culegem flori.

- Aşa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mâini omeneşti şi dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.

Apoi, trăgând paloşul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă şi o culcă la pământ; după aceea împunse şi în fundul fântânei şi a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sânge mohorât, ca şi din tulpina florii, şi umplu văzduhul de un miros greţos. Praf şi ţărână rămase şi din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină şi izvor ca să învenineze pe Greuceanu şi să-l omoare.

Şi scăpând şi d-această pacoste, încălecară şi plecară la drum, repede ca vântul; când ce să vezi d-ta? Unde se luase după dânşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer şi cu alta în pământ ca să înghiţă pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce să fie cătrănită şi amărâtă: că nu mai avea nici soţ, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simţind că s-a luat după dânşii zmeoaica cea bătrână, zise frăţină-său:

- Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi.

- Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vârtej.

Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul şi lin ca gândul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcând un vânt cailor, ajunseră la Faurul-pământului.

Aci, cum descălecară, se închise în făurişte. Pe urma lor iaca şi zmeoaica. De-i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămânea din ei. Acum însă n-avea ce le mai face.

O întoarse însă la şiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete ca măcar să-l vază în faţă. Greuceanu se prefăcu că se înduplecă şi făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pământului se aţinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pământului îi băgă în gură chipul de fier roşu ca focul şi i-l vârî pe gât. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crăpă. Nu trecu mult şi stârvul zmeoaicei se prefăcu într-un munte de fier şi astfel scăpară şi de dânsa.

Faurul-pământului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbândă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă.

Luându-şi ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun şi porni la Roşu-împărat ca să-şi primească răsplata.

Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbânda săvârşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene, răsturnat în căruţă, trecu pre lângă un diavol şchiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt şi-l aruncă departe în urmă.

Apoi tot el zise Greuceanului:

- Măi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l caută.

Greuceanu sărind din căruţă, îşi uită acolo paloşul, din greşeală. Iară când el îşi căuta cuiul, diavolul îi fură paloşul, apoi, aşezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbă într-o stană de piatră.

Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înţepeni bine, se urcă în căruţă, şi pe ici ţi-e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloşul îi lipseşte.

Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri d-voastră, de păţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împăratului Roşu se fagăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă şi rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliţatul ştia că Greuceanu, fără paloş, era şi el om ca toţi oamenii. Puterea lui în paloş era; fără paloş era necunoscut. Îi fură paloşul şi-l dete becisnicului de sfetnic.

Acesta se înfăţişă la împăratul şi îi ceru fata, zicând că el este cel cu izbânda cea mare.

Împăratul îl crezu, văzându-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curând.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind să se facă mai curând nunta, cu gând că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârşit.

Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăi lucrurile.

Nu trecu mult şi iată că soseşte şi Greuceanu şi, înfăţişându-se la împăratul, acesta nu ştia între care să aleagă.

Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seamă de cum paloşul lui Greuceanu se află în mâna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanu că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră decât după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu dânsul. Pricepu el că nu e lucru curat.

- Împărate prealuminate, zise el, toată lumea ştie că eşti om drept. Te rog să-mi faci şi mie dreptate. Mult ai aşteptat, mai aşteaptă, rogu-te încă puţin şi vei vedea cu ochii adevărului.

Priimi împăratul a mai aştepta până ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăşi în căruţa lui cu cai cu tot de fier şi într-un suflet merse, până ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la căruţă.

- Fiinţă netrebnică şi păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloşul ce mi-ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine.

Piatra nici că se clinti din loc măcar.

Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu totul şi cu totul de oţel, şi unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pământul. De câte ori da, de atâtea ori cădea câte o zburătură din piatră. Şi lovi ce lovi până ce îi sfărâmă vârful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile, şi dete, şi dete, pănă o făcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese, şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana.

Îl luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfăţişă iarăşi la împăratul.

- Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic neruşinat care a voit să te amăgească, spre a ne înţelege la cuvinte.

Împăratul îl chemă.

Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure şi-şi ceru iertăciune, spunând cum căzuse în mâinile lui paloşul lui Greuceanu.

După rugăciunea lui Greuceanu, dobândi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăţia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu o nuntă d-alea împărăteştile, şi se încinse nişte veselii care ţinură trei săptămâni…

Şi eu încălecai p-o şea, şi vă povestii d-voastră aşa.




--

44

Povesti / Cenusareasa

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 07:54:09 p.m. »

Cenuşăreasa (de Fraţii Grimm)

A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Şi când a simţit că i s-apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:

 - Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat. Acestea zicând, femeia îşi mai privi o dată copila şi închise ochii pentru vecie. Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă.

Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.

- Ce, proasta asta se cade să stea cu noi în odaie? o bruftuluiră fetele. Cine vrea să mănânce n-are decât să muncească! La bucătărie cu ea, că acolo i-e locul!

Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie şi o încălţară cu nişte papuci de lemn.

- Ian priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e! strigară fetele maşterei, luând-o în râs.

Şi-o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.

Aici o puseră să robotească din greu de dimineaţă şi până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare şi să spele rufele. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, câte şi mai câte nu mai puneau la cale cele două surori haine ca să-şi bată joc de ea şi s-o necăjească întruna. Iar când nu mai prididea de câtă treabă avea de făcut, ele zvârleau lintea şi mazărea în cenuşă, de trebuia apoi s-o aleagă bob cu bob.

Seara, fata cădea frântă de oboseală, că muncea de se spetea toată ziulica. Dar cum n-avea un pat unde să-şi întindă oasele trudite, se cuibărea în cenuşă lângă vatră şi până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această pricină era totdeauna plină de cenuşă şi murdară, îi ziseră în râs Cenuşăreasa. Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la un iarmaroc şi mai înainte de a-şi lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă de acolo.

- Rochii frumoase, răspunse una.

- Ba mărgăritare şi nestemate, zise a doua.

- Da’ ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc? întrebă taică-său, într-un sfârşit.

- Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci.

La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când îi fu să treacă printr-un desiş, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei, rupse creanga şi-o luă cu sine. După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea dorise fiecare, iar Cenuşăresei, creanga de alun. Fata îi mulţumi din suflet şi, către seară, se duse la mormântul maică-sii, răsădi crenguţa în pământ şi începu să plângă atât de amarnic că lacrimile picurară pe ramură şi-o udară. Şi crenguţa crescu mare şi se făcu o mândreţe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-sii şi de fiecare dată zărea o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte-o creangă a alunului. Şi ori de câte ori avea fata vreo dorinţă, păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom ce-i poftea inima.

Şi s-a întâmplat ca o dată împăratul să pună la cale o mare petrecere care trebuia să ţină trei zile încheiate şi a poftit la ospăţ pe toate fetele frumoase din împărăţia lui. Pasămite, împăratul gândea că-n chipul ăsta fecioru-său o să aibă de unde să-şi aleagă mireasa... Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, cele două surori nu-şi mai încăpură în piele de bucurie şi, chemând-o pe Cenuşăreasă, îi porunciră:

- Vin’ de ne piaptănă, auzi? Şi treci de lustruieşte-ne şi condurii! Ba încheie-ne şi catarămile, că ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului!

Fata făcu precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare, din pricină c-ar fi dorit şi ea să se ducă la petrecere. Şi fiindcă-i plăcea tare mult să dănţuiască, se rugă de maică-sa vitregă să se îndure şi s-o lase şi pe ea.

- Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso? se prefăcu a fi uimită maştera. Eşti toată plină de praf şi murdărie şi-ncă mai năzuieşti a te duce la petrecere! Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine şi nici încălţări în picioare n-ai şi-ai vrea să dănţuieşti?!

Dar cum fata stărui cu lacrimi în ochi în rugămintea ei, maştera păru să se-nduplece şi-n cele din urmă zise:

- Ia uite ici: am răsturnat o strachină de linte în cenuşă şi de eşti în stare ca-n două ceasuri să-mi alegi toată lintea, atunci o să te îngădui să mergi la petrecere!

Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi prinse a striga:

- Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-alegem lintea:

"Bobul bun, ici, în ulcică,

Iar cel rău în guşulică..."

N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un lung alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina cu vârf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de când păsărelele se apucaseră de ales lintea şi acum mântuiseră treaba şi-şi luară zborul pe fereastră afară. Fata îi duse mamei vitrege strachina şi se bucura în gândul ei, crezând c-o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera i-o tăie scurt:

- Nu, fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi, că n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu ştii şi tare mi-e teamă c-ai să fii numai de râsul lumii...

Cenuşăreasa se porni atunci pe plâns şi dacă văzu asta maică-sa vitregă îi zise:

- Ei, hai, dacă până-ntr-un ceas eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două străchini de linte, să ştii că te iau şi pe tine!

Dar în gândul ei maştera îşi zicea: "Las’ că n-o să poată să facă una ca asta, nici în ruptul capului!". După ce vitrega răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata se duse în grădină, pe uşa din dos, şi strigă:

- Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-aleg lintea:

"Bobul bun, ici, în ulcică,

Iar cel rău în guşulică..."

N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi: pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina vârf cu ele. Nu trecuse jumătate de ceas şi păsărelele isprăviră de ales lintea şi zburară iar pe fereastră afară.

Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte şi se bucura în gândul ei, crezând că de astă dată o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:

- Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu te pricepi... Ce vrei, să ne fie ruşine cu tine?

Îi întoarse apoi spatele şi plecă la petrecere cu fetele ei cele fudule. După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa se duse la mormântul mamei sale şi, aşezându-se sub alun, grăi:

Alunaş drag, alunaş,

Scutură-te, rogu-te-aş,

Şi mă-mbracă-n strai de-argint,

Numai aur şi argint!

Pasărea cea albă, care se afla în alun, numai ce-i zvârli de sus o rochie ţesută toată în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături de mătase şi argint.

Cenuşăreasa se îmbrăcă în grabă şi se duse la petrecere. Dar maştera şi cu fetele ei n-avură cum s-o recunoască, zicându-şi că era pesemne vreo fată de împărat de pe alte plaiuri, atât arăta de frumoasă în rochia ei ţesută din fire de aur şi argint. La Cenuşăreasa nu se gândiră nici o clipă, căci o credeau acasă, lângă vatră, alegând lintea din cenuşă.

De cum o zări pe fată, feciorul împăratului îi ieşi înainte, o prinse de braţ şi-o pofti la joc. Şi nici că mai vru să dănţuiască cu altă fată. O ţinea mereu de mână şi când s-apropia cineva s-o poftească la danţ, îi zicea de la obraz:

- Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine!

Dănţuiră împreună şi, pe la ceasul când se îngânau noaptea cu zorile, fata vru să se ducă acasă.

- Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât cât o dura drumul, îi zise feciorul împăratului.

Dar, de drept, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândreţea asta de fată... Fata-i scăpă însă printre degete ca prâsnelul şi, ajungând acasă tot într-o fugă, se ascunse în porumbar. Feciorul de împărat aşteptă până de veni tatăl fetei şi-i spuse că fata cea străină, cu care dănţuise el toată vremea, se pitulase în porumbar. Moşneagului numai ce-i trecu un gând prin minte: "Ei, drăcia dracului! Nu cumva o fi Cenuşăreasa?!", dar degeaba se grăbi să deschidă uşa porumbarului, că nu zări pe nimeni înăuntru. Când intrară cu toţii în casă, o găsiră pe Cenuşăreasă stând în cenuşă, îmbrăcată în aceleaşi straie rufoase dintotdeauna. Şi numai lumina slabă de opaiţ care pâlpâia pe cămin lumina încăperea.

Păsămite, Cenuşăreasa se furişase cu dibăcie afară din porumbar, alergase într-un suflet la alun, se dezbrăcase în pripă de straiele cele frumoase şi le pusese pe mormânt, iar pasărea cea albă le luase de-acolo, de nu se mai putea desluşi nimic. Apoi fata se îmbrăcase iar în trenţele ei rufoase şi se aşeză în cenuşă, lângă vatră.

A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc; şi, după ce părinţii şi surorile ei vitrege plecară într-acolo, Cenuşăreasa se grăbi să se ducă la alun şi zise:

Alunaş drag, alunaş,

Scutură-te, rogu-te-aş,

Şi mă-mbracă-n strai de-argint,

Numa-n aur şi argint!

Atunci păsărica îi aruncă o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. Şi când veni fata la petrecere, îmbrăcată în mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de frumuseţea ei nemaivăzută. Pasămite feciorul de împărat stătuse până atunci ca pe ghimpi şi-o tot aşteptase să vină...

Când o văzu apărând, i se luă parcă o greutate de pe inimă şi, ieşindu-i în întâmpinare, o pofti de îndată la joc. Şi ţinând-o de mână, parcă să n-o piardă, dănţui toată vremea numai cu ea. Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi zicea:

- Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine!

Când se lăsară negurile nopţii, fata vru iar să i se piardă urma, dar tânărul crai luă seamă din vreme şi se furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce făcu şi-i scăpă de sub ochi, strecurându-se în grădina din dosul casei, unde crescuse de ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere minunate.

Fata se căţără printre crăci, sprintenă ca o veveriţă, şi feciorul de împărat îi pierdu urma. Aşteptă el din nou, până ce veni tatăl fetei şi-i zise:

- Fata cea străină şi frumoasă mi-a scăpat iar şi, după câte îmi dau cu presupusul, s-a ascuns în rămurişul părului ăstuia.

Şi moşneagului îi trecu din nou prin gând: "Ei, drăcia naibii! Măre, n-o fi cumva Cenuşăreasa?!". Luă o scară, o priponi de copac şi urcă până-n vârf, cercetând de-a rândul crăcile, dar de găsit nu găsi pe nimeni tupilat în frunziş.

Când părinţii şi surorile vitrege se reîntoarseră acasă şi intrară în bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasă lângă vatră, stând în cenuşă, ca întotdeauna. Vezi bine că şi de data asta o luase înaintea lui taică-său şi, furişându-se până la alunul cel fermecat, lăsase acolo mândreţea de straie şi se îmbrăcase cu zdrenţele-i ponosite şi rufoase.

A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară din nou părinţii şi surorile vitrege şi-apoi se duse iar la mormântul maică-sii şi-i grăi pomului:

Alunaş drag, alunaş,

Scutură-te, rogu-te-aş,

Şi mă-mbracă-n strai de-argint,

Numa-n aur şi argint!

De data asta, păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de strălucitoare, cum nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul şi cu totul din fir de aur. Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeţii nu mai ştiură ce să mai zică, uimiţi de atâta frumuseţe nepământeană.

Feciorul de împărat dănţui iarăşi numai cu dânsa, şi de venea vreunul şi căuta s-o poftească la joc, numai ce-i zicea aceluia, drept în faţă:

- Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine!

Când să se ivească zorile, Cenuşăreasa dădu iar să plece pe nesimţite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Şi se întâmplă ca zgâtia de fată să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu şi de astă dată urma...

Vezi însă că el pusese la cale un vicleşug, poruncind să se ungă din vreme treptele cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase agăţat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică şi-n palma lui stătea acum un condur mic şi drăgălaş, împletit cu totul şi cu totul din fir de aur. A doua zi se grăbi la tatăl fetelor şi, arătându-i condurul, îi zise:

- Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevastă juruită şi de nici o alta, în afară de ea, n-am nevoie!

Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale maşterei se bucurară grozav, fiindcă şi ele aveau piciorul micuţ. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac şi, de faţă cu mamă-sa, dădu să-l încalţe. Dar pas de-l încalţă dacă poţi! Degetul cel mare nu încăpea defel, că tare mic mai era condurul! Dacă văzu asta maştera, se întunecă la faţă, dar nu pregetă să-i pună-n mână un cuţit, zicându-i:

- Ce mai aştepţi? Taie-ţi degetul de la picior, că o să fii curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos!

Fata îşi reteză degetul şi cu chiu cu vai încălţă condurul. Apoi, abia putând să-şi stăpânească durerea, se înfăţişă înaintea tânărului crai şi acesta, urcând-o pe cal, lângă el, porni cu ea către casă, socotind-o aleasa inimii lui.

Dar vezi că drumul de înapoiere ducea pe dinaintea mormântului şi când fură să treacă pe acolo, numai ce auziră pe cele două porumbiţe strigând dintre crăcile alunului:

Vai, conduru-i tare mic:

Parcă-n cleşte-aşa strânge!

Şi-năuntru-i plin de sânge,

Că tot curge pic cu pic...

Nu-i mireasa-adevărată!

Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă...

Atunci feciorul de împărat cătă mai cu luare-aminte la piciorul fetei şi băgă de seamă că sângele curgea din el, fără contenire. Pe loc întoarse calul şi, ducând fata acasă, le zise părinţilor că aceasta nu-i mireasa cea adevărată. Apoi mai adăugă c-ar dori să încerce şi cealaltă fată condurul. Fata de-a doua se duse în iatac şi când dădu să încerce condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare şi rămăsese afară, oricât se strădui ea. Dacă văzu maştera asta, se îngălbeni de ciudă, dar nu stătu mult la gânduri şi, punându-i un cuţit în mână, o îmboldi:

- Ce te mai canoneşti degeaba! Nu vezi că aşa nu-i chip să-l încalţi? Taie-ţi din călcâi şi gata! Că o să fii în curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos!

Fata reteză din călcâi şi, cu chiu, cu vai, abia de putu să încalţe condurul. Apoi, stăpânindu-şi cu greu durerea, se înfăţişă înaintea fiului de împărat. Acesta o aburcă pe cal, lângă sine, şi plecă spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din nou să dea zvon:

Vai, conduru-i tare mic:

Parcă-n cleşte-aşa strânge!

Şi-năuntru-i numai sânge,

Că tot curge pic cu pic...

Nu-i mireasa-adevărată!

Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă...

Feciorul de împărat se uită cu mai multă luarea minte la piciorul fetei şi băgă de seamă cum podidea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până sus.

Întoarse calul şi, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon părinţilor ei:

- Nici asta nu-i cea adevărată! grăi el cu mânie-n glas. Au nu mai aveţi altă fată şi nu vă înduraţi s-o daţi de la voi?

- Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da’, cum să vă spun... de la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, da’ nici vorbă, nu poate fi ea mireasa!

Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări cu gura, de parc-ar fi fost muşcată de şarpe:

- Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e!

Dar tânărul crai ţinu morţiş s-o vadă şi stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini şi pe obraz şi când se înfăţişă feciorului de împărat se înclină înainte-i, iar el îi întinse pantoful de aur. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale şi încălţă condurul care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată, că doar ea era domniţa cu care dănţuise şi care-l robise cu frumuseţea-i fără pereche. Şi nu-şi putu stăpâni strigătul:

- Asta-i mireasa cea adevărată!

Maştera şi cele două fete ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice şi ciuda le învenină într-atât, că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul. Dar feciorul de împărat nu le învrednici nici măcar c-o căutătură şi, luând-o pe Cenuşăreasa pe cal, lângă sine, porni cu ea către casă. În clipa când trecură prin dreptul alunului, cele două porumbiţe albe ca neaua prinseră a ciripi, dând zvoană bucuroase:

Vezi, conduru-i tare mic,

Dar de strâns, defel n-o strânge,

Şi-năuntru nu e sânge,

Că n-a curs măcar un pic!

Ea-i mireasa-adevărată,

Mult dorită şi visată!

După ce strigară vorbele astea îşi luară amândouă zborul şi, rotindu-se, se aşezară uşurel pe umerii fetei, una la dreapta şi alta la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii Cenuşăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.



--

45

Povesti / Punguta cu doi bani

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 07:43:32 p.m. »

Punguţa cu doi bani (de Ion Creangă)

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:

- Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.

- Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:

- Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:

- Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.

Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

- Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.

Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:

- Mă! da’ al dracului cucoş i-aista! Ei, las’ că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!

Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

- Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.

Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.

- Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.

Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

- Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu! cucurigu!" Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:

- Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.

Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.

- Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!

- Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină… şi iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac!" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina… Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.





--

46

Povesti / Ursul pacalit de vulpe

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 07:20:42 p.m. »

Ursul păcălit de vulpe (de Ion Creangă)

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

- Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

- Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!

- Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.

- Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!

În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă!

Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:

- Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…" Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!


--

47

Povesti / Povestea porcului

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 07:09:21 p.m. »

Povestea porcului (de Ion Creangă)

Cica era odata o baba si un mosneag: mosneagul de-o suta de ani, si baba de nouazeci.

Si amundoi batranii acestia erau albi ca iarna si posomoriti ca vremea cea rea din pricina ca nu aveau copii.

Si, Doamne! tare mai erau doriti sa aiba macar unul, caci, cit era ziulica si noaptea de mare, sedeau singurei ca cucul si le tiuia urechile, de urat ce le era.

Si apoi, pe linga toate aceste, nici vreo scofala mare nu era de dansii: un bordeiu ca vai de el, niste toale rupte, asternute, si atata era tot.

Ba, de la o vreme incoace, uratul ii minca si mai tare, caci tipenie de om nu li deschidea usa; parca erau bolnavi de ciuma, sarmanii!

In una din zile, baba ofta din greu si zise mosneagului:

- Doamne, mosnege, Doamne!

De cand santem noi, inca nu ne-a zis nimeni tata si mama!

Oare nu-i pacat de Dumnezeu ca mai traim noi pe lumea asta?

Caci la casa fara de copii nu cred ca mai este vrun Doamne-ajuta!

- Apoi, da, mai baba, ce putem noi face inaintea lui Dumnezeu?
- Asa este, mosnege, vad bine; dar, pana la una, la alta, stii ce-am gandit eu asta-noapte?
- Stiu, mai baba, daca mi-i spune.
- Ia maine dimineata, cum s-a amiji de ziua, sa te scoli si sa apuci incotro-i vede cu ochii.

Si ce ti-a iesi inainte intai si-ntai, dar a fi om, dar sarpe, dar, in sfarsit, orice alta jivina a fi, pune-o in traista si o ada acasa.

Vom creste-o si noi cum vom putea, si acela sa fie copilul nostru.

Mosneagul, satul si el de-atata singuratate si dorit sa aiba copii, se scoala a doua zi dis-dimineata, isi lua transta in bat si facu cum i-a zis baba...

Porneste el si se duce tot inainte pe niste ponoare, pana ce da peste un bulhac.

Si numai iaca ca vede in bulhac o scroafa cu doisprezece purcei, care sedeau tologiti in glod si se paleau la soare.

Scroafa, cum vede pe mosneag ca vine asupra ei, indata incepe a grohai, o rupe la fuga, si purceii dupa dansa.

Numai unul, care era mai ogirjit, mai rapanos si mai rapciugos, neputand iesi din glod, ramase pe loc.

Mosneagul degraba il prinde, il baga in traista, asa plin de glod si de alte podoabe cum era, si porneste cu dansul spre casa.

- Slava tie, Doamne! zise mosneagul, ca pot sa duc si babei mele o mangaiere!

Mai stiu eu?

Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat in gand ieri noapte de una ca asta.

Si cum ajunge-acasa, zice:

- Iaca, mai, babusca, ce odor ti-am adus eu!

Numai sa-ti traiasca!

Un baiet ochios, sprincenat si frumusel de nu se mai poate.

Iti seamana tie, rupta bucatica!...

Acum pune de lautoare si grijeste-l cum stii tu ca se grijesc baietii; ca, dupa cum vezi, ii cam colbait, mititelul!

- Mosnege, mosnege! zise baba, nu rade, ca si acesta-i faptura lui Dumnezeu, ca si noi... Ba poate... si mai nevinovat, sarmanul!

Apoi, sprintena ca o copila, face degraba lesie, pregateste de scaldatoare si, fiindca stia bine treaba mositului, ia purcelul, il scalda, il trage frumusel cu untura din opait pe la toate incheieturile, il stringe de nas si-l sumuta, ca sa nu se dioache odorul.

Apoi il piaptana si-l grijeste asa de bine, ca peste cateva zile il scoate din boala; si cu tarate, cu cojite, purcelul incepe a se infiripa si a creste vazand cu ochii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la el.

Iara baba nu stia ce sa mai faca de bucurie ca are un baiet asa de chipes, de hazliu, de gras si invalit ca un pepene.

Sa-i fi zis toata lumea ca-i urat si obraznic, ea tinea una si buna, ca baiet ca baietul ei, nu mai este altul!

Numai de-un lucru era baba cu inima jignita: ca nu putea sa le zica tata si mama.

Intr-una din zile, mosneagul voieste a merge la targ sa mai cumpere cite ceva.

- Mosnege, zise baba, nu uita sa aduci si niste roscove pentru ist baiet, ca tare-a fi dorit, mititelul!
- Bine, mai baba.

Dar in gandul sau: dar minca-l-ar branca sa-l manance, surla, ca mult ma mai inadusi cu dansul.

De-am avea paine si sare pentru noi, dar nu sa-l mai indop si pe dansul cu bunatati... cand m-as potrivi eu babei la toate cele, apoi as lua cimpii!

In sfarsit, mosneagul se duce la targ, targuieste el ce are de targuit, si, cand vine acasa, baba il intreaba, ca totdeauna:

- Ei, mosnege, ce mai stii de pe la targ?
- Ce sa stiu, mai baba? Ia, nu prea bune vesti: imparatul vrea sa-si marite fata.
- Si asta-i veste rea, mosnege?
- D-apoi ingaduieste putin, mai baba, ca nu-i numa atata ca, de ce-am auzit eu, mi s-a suit parul in varful capului.

Si cand ti-oiu spune pana la sfarsit, cred ca ti s-a incrancena si tie carnea pe tine.

- Dar de ce, mosnege?

Vai de mine!

- D-apoi, iaca de ce, mai baba, asculta: imparatul a dat de stire, prin crainicii sai, in toata lumea ca oricine s-a afla sa-i faca, de la casa aceluia si pana la curtile imparatesti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe si fel de fel de copaci, pe de-o parte si pe de alta, si in copaci sa cante tot felul de pasari, care nu se mai afla pe lumea asta, aceluia ii da fata; ba cica-i mai da si jumatate din imparatia lui.

Iara cine s-a bizui sa vie ca s-o ceara de nevasta si n-a izbuti sa faca podul, asa cum ti-am spus, aceluia pe loc ii taie capul.

Si cica pana acum o multime de feciori de crai si de imparati, cine mai stie de pe unde, au venit, si nici unul din ei n-a facut vreo isprava; si imparatul, dupa cum s-a hotarat, pe toti i-a taiat, fara crutare, de li plange lumea de mila.

Apoi, mai baba, ce zici? bune vesti sunt aceste?

Ba si imparatul cica s-a bolnavit de suparare!


- Of! mosnege, of! boala imparatilor e ca sanatatea noastra!


Numai despre fetele de imparat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, ca mare jale si alea or fi mai ducand mamele lor pentru dansii!


Mai bine ca al nostru nu poate vorbi si nu-l duce capul, ca pe altii... la atatea iznoave.


- Bune-s si acestea, mai baba; dar buna ar fi si aceea cand ar avea cineva un fecior care sa faca podul si sa ieie pe fata imparatului, ca stiu c-ar incaleca pe nevoie si, Doamne! mare slava ar mai dobandi in lume!


Cand vorbeau batranii, purcelul sedea in culcus, intr-un cotlon sub vatra, cu ratul in sus, si uitandu-se tinta in ochii lor, asculta ce spun ei si numai pufnea din cand in cand.


Si cum se sfatuiau batranii, ei intre ei, despre aceastea, numai iaca se aude sub vatra: "Tata si mama! eu il fac."


Baba atunci a ametit de bucurie, mosneagul insa, gandind ca-i Uciga-l crucea, s-a spariet si, uimit, se uita prin bordeiu in toate partile, sa vada de unde a iesit acel glas; dar, nevazand pe nimeni, si-a mai venit in sine.


Insa godacul iar a strigat:


- Tata, nu te infricosa, ca eu sunt!


Ci trezeste pe mama si du-te la imparatul de-i spune ca eu ii fac podul.


Mosneagul atunci zice ingaimat:


- D-apoi ai sa-l poti face, dragul tatei?


- Despre asta n-aibi grija, tata, ca esti cu mine.


Numai du-te si vesteste imparatul ce-am spus eu!


Baba, atunci, venindu-si in sine, saruta baietul si-i zise:


- Dragul mamei, drag!


Nu-ti pune viata in primejdie, si pe noi sa ne lasi, tocmai acum, straini, cu inima arsa si fara nici un sprijin!


- Nu te ingriji, mamuca, de feliu; ca traind si nemurind ai sa vezi cine sunt eu.


Atunci mosneagul, nemaiavind ce zice, isi peaptana barba frumos, ia toiagul batranetelor in mana, apoi iese din casa si porneste spre imparatie, si cum ajunge in targ, se duce cu poeptul deschis drept la palatul imparatului.


Un strajer, cum vede pe mosneag ca sta pe-acolo, il intreaba:


- Dar ce vrei, mosule?


- Ia, am treaba cu imparatul; feciorul meu se prinde ca i-a face podul.


Strajerul, stiind porunca, nu mai lungeste vorba, ci ia mosneagul si-l duce inaintea imparatului.


Imparatul, vazand pe mosneag, il intreaba:


- Ce voiesti de la mine, mosule?


- Sa traiti multi ani cu bine, luminate si preaputernice imparate!


Fecioru-meu, auzind ca aveti fata de maritat, m-a trimis, din partea lui, ca sa aduc la cunostanta mariei-voastre ca el, cica, poate sa va faca podul.


- Daca poate sa-l faca, faca-l, mosnege; si atunci fata si jumatate din imparatia mea ale lui sa fie.


Iara de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au patit altii, mai de vita decat dansul !?


Daca te prinzi asa, apoi mergi de-ti ada feciorul incoace.


Iara de nu, cauta-ti de drum si nu umbla cu gargaunii in cap.


Mosneagul, auzind aceste chiar din gura imparatului, se pleaca pana la pamant; apoi iese si porneste spre casa, ca sa-si aduca feciorul.


Si, cum ajunge acasa, spune lu fecioru-sau ce a zis imparatul.


Purcelul atunci, plin de bucurie, incepe a zburda prin bordeiu, da un ropot pe sub laiti, mai rastoarna cateva oale cu ratul si zice:


- Haidem, tatuca, sa ma vada imparatul!


Baba, atunci, incepe a boci si a zice:


- Sa vede ca eu nu mai am parte in lumea asta de nimica! Pana acum m-am chinuit de l-am crescut si l-am scos din toata nevoia, si acum... parca vad c-am sa ram�n fara de dansul! Si, tot bocand ea, o apuca lesin de suparare.


Iar mosneagul, de cuvant; pune cusma pe cap, o indeasa pe urechi, isi ia toiagul in mana, iese din casa si zice:


- Hai cu tata, baiete, s-aducem nora mine-ta.


Purcelul, atunci, de bucurie, mai da un ropot pe sub laiti, apoi se ia dupa mosneag si, cat colc, mergea in urma lui, grohaind si musluind pe jos, cum e treaba porcului.


Abia ajung ei la portile palatului imparatesc, si strajerii, cum il vad, incep a se uita unul la altul si a bufni de ras.


- Dar ce-i acesta, mosule? zise unul din ei.


- D-apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul imparatului.


- Doamne, mosule, Doamne! multa minte iti mai trebuie! zise un strajer batran; se vede ca ti-ai urat zilele!


- Apoi da, ce-i scris omului in frunte-i pus, si tot de-o moarte are sa moara cineva.


- D-ta, mosule, cum vedem noi, cauti pricina ziua-miaza-mare, cu lumanare, zisera strajerii.


- D-apoi asta nu va priveste de d-voastra; ia, mai bine paziti-va gura si dati de stire imparatului c-am venit noi, raspunse mosneagul.


Strajerii, atunci, se uita lung unul la altul si strang si ei din umeri, apoi unul din ei vesteste imparatului despre venirea noilor petitori, mosneagul cu purcelul sau!


Atunci imparatul ii chema inaintea sa.


Mosneagul, cum intra, se pleaca pana la pamant si sta la usa, smerit.


Iara purcelul calca inainte pe covoare, grohaind, si incepe a muslui prin casa.


Atunci imparatul, vazand asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a rade, iara pe de alta se tulbura grozav si zise:


- Dar bine, mosule, cand ai venit in cela rand, parca erai in toata mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci dupa tine?


Si cine te-a pus la cale sa ma iei tocmai pe mine in bataie de joc?


- Fereasca Dumnezeu! inaltate imparate, sa cuget eu, om batran, la una ca asta!


D-apoi, sa avem iertare lumanarea-voastra, ca acesta mi-i flacaul, despre care v-am spus mai daunazi ca m-a trimis la maria-voastra, daca va mai aduceti amante.


- Si el are sa-mi faca podul?


- D-apoi asa nadajduim in Dumnezeu, ca chiar el, maria-ta!


- Hai! ie-ti porcul de-aici si iesi afara!


Si daca pana maine dimineata n-a fi podul gata, mosnege, are sa-ti steie capul unde-ti stau talpile.


Intelesu-m-ai?


- Milostiv este Cel-de-sus, maria-voastra!


Iara daca s-a intampla, - sa nu banuiti, puternice imparate! - dupa dorinta luminarii-voastre, apoi atunci sa ne trimiteti copila acasa.


Si zicand aceste, se pleaca dupa obiceiu, isi ia purcelul, iese si porneste spre casa, urmat de cativa ostasi, in paza carora l-a dat imparatul pana a doua zi, ca sa vada ce poate fi una ca asta.


Caci multa vorba, mult ras si mare nedumerire se mai facuse la palat, si in toate partile despre o astfel de batjocura nemaipomenita.


Si, catre sara, ajungand mosneagul si cu purcelul acasa, pe baba o si apuca un tremur, de spaima, si incepe a se vaicari si a zice:


- Vai de mine, mosnege!


Dar ce foc mi-ai adus la casa?


Mie ostasi imi trebuiesc?


- Inca mai ai gura sa intrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat dupa capul tau cel sec si m-am dus pe coclauri sa-ti aduc copii de suflet.


Si acum, iaca in ce ghinion am intrat!


Ca n-am adus eu ostasii, ci ei m-au adus pe mine.


Si capului meu se vede ca pana maine dimineata i-a fost scris sa mai steie unde sta!


Purcelul insa umbla musluind prin casa dupa mancare si nici grija n-avea despre incurcatura ce facuse.


Mosnegii s-au ciondanit cit s-au mai ciondanit si, cit erau ei de ingrijiti, despre ziua au adormit.


Iara purcelul atunci s-a suit binisor pe laita, a spart o fereastra de bardahan si, sufland o data din nari, s-au facut ca doua suluri de foc, de la bordeiul mosneagului, care acum nu mai era bordeiu, si pana la palatul imparatului.


Si podul, cu toate cel poruncite, era acum gata.


Iara bordeiul mosneagului se prefacuse intr-un palat mult mai stralucitor decat al imparatului!


Si, deodata, baba si mosneagul se trezesc imbracati in porfira imparateasca, si toate bunatatile de pe lume erau acum in palaturile lor.


Iara purcelul zburda si se tologea numai pe covoare, in toate partile.


Tot in acea vreme, si la imparatie strasnica zvoana s-a facut, si insusi imparatul cu sfetnicii sai, vazand aceasta mare minune, grozav s-au spariet, si temandu-se imparatul sa nu i se intample ceva de rau, a facut sfat si a gasit cu cale sa deie fata dupa feciorul mosneagului si de indata a si trimis-o.


Caci si imparatul, cat era de imparat, le daduse acum toate pe una, si nici macar aceea nu era buna: frica!


Nunta n-a mai facut, caci cu cine era s-o faca?


Fata imparatului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au placut palaturile si socrii.


Iar cand a dat cu ochii de mire, pe loc a incremenit, dar mai pe urma, strangand ea din umeri, a zis in inima sa:


"Daca asa au vrut cu mine parintii si Dumnezeu, apoi asa sa ramaie".


Si s-a apucat de gospodarie.


Purcelul toata ziua musluia prin casa, dupa obiceiul sau, iar noaptea, la culcare, lepada pelea cea de porc si raminea un fecior de imparat foarte frumos!


Si n-a trecut mult, si nevasta lui s-a deprins cu dansul, de nu-i mai era acum asa de urat ca dintai.


La vro saptamana, doua, tanara imparateasa, cuprinsa de dor, s-a dus sa-si mai vada parantii; iara pe barbat l-a lasat acasa, caci nu-i da mana sa iasa cu dansul.


Parintii cum au vazut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, si, intrebind-o despre gospodarie si barbat, ea a spus tot ce stia.


Atunci imparatul a inceput s-o sfatuiasca, zicand:


- Draga tatei!


Sa nu cumva sa te impinga pacatul sa-i faci vrun neajuns, ca sa nu patesti cumva vreo nenorocire!


Caci, dupa cum vad eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere.


Si trebuie sa fie ceva neinteles de mintea noastra, de vreme ce au facut lucruri peste puterea omeneasca!


Dupa aceasta au iesit amandoua imparatesele in gradina ca sa se primble.


Si aici, mama sfatui pe fata:


- Draga mamei, ce fel de viata ai sa mai duci tu daca nu poti iesi in lume cu barbatul tau?


Eu te sfatuiesc asa: sa potrivesti totdeauna sa fie foc zdravan in soba si cand a adormi barbatu-tau, sa ieie pelea cea de porc si s-o dai in foc, ca sa arda, si atunci ai sa te mantui de dansa!


- Ca bine zici, mama! iaca, mie nu mi-a venit in cap una ca asta.


Si cum s-a intors imparateasa cea tanara seara acasa, a poruncit sa-i faca un foc bun in soba.


Si, cand dormea barbatu-sau mai bine, ea a luat pelea cea de porc, de unde o punea el, si a dat-o pe foc!


Atunci, perii de pe dansa au inceput a pirai si pielea a sfirai, si apoi s-a facut scrum; si s-a facut in casa o duhoare asa de grozava incat barbatul pe loc s-a trezit inspaimantat, a sarit drept in picioare si s-a uitat cu jale in soba.


Si, cand a vazut aceasta mare nenorocire, a lacrimat, zicand:


- Alei! femeie nepriceputa!


Ce-ai facut?


De te-a invatat cineva, rau ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, rau cap ai avut!


Atunci ea deodata s-a vazut incinsa peste mijloc cu un cerc zdravan de fier.


Iara barbatu-sau i-a zis:


- Cand voiu pune eu mana mea cea dreapta pe mijlocul tau, atunci sa plesneasca cercul acesta, si numai atunci sa se nasca pruncul din tine, pentru ca ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit si cazaturile ieste de batrani, m-ai nenorocit si pe mine si pe tine deodata!


Si daca vei avea candva nevoie de mine, atunci sa stii ca ma cheama Fat-Frumos si sa ma cauti la Manastirea-de-Tamaie.


Cum a sfarsit de zis aceste, deodata s-a starnit un vant naprasnic, si venind un vartej infricosat, a ridicat pe ginerele imparatului in sus si s-a facut nevazut.


Atunci podul cel minunat indata s-a stricat si s-a mistuit, de nu se stie ce s-a facut.


Iara palatul in care sedeau mosnegii si cu nora, cu toate bogatiile si podoabele din el, s-a schimbat iarasi in saracaciosul bordeiu al mosneagului.


Atunci batranii, vazand asta mare nenorocire si pe nora lor in asa hal, au inceput a o mustra, cu lacrimile in ochi, si a-i zice cu asprime sa se duca unde stie, ca ei n-au cu ce s-o tie.


Ea, vazandu-se acum asa de nenorocita si horopsita, ce sa faca si incotro s-apuce?


Sa se duca la paranti?


Se temea de asprimea tata-sau si de sugubata defaimare a oamenilor; sa ramaie pe loc?


Nu avea cele trebuitoare si-i era lehamite de mustrarile socrilor.


In sfarsit, s-a hotarit a se duca in toata lumea, sa-si caute barbatul.


Si hotarandu-se astfel, a zis Doamne-ajuta!


Si a pornit incotro a vazut cu ochii.


Si a mers ea, a mers tot inaante, prin pustiuri, un an de zile, pana ce a ajuns intr-un loc salbatic si cu totul necunoscut.


Si aici, vazand o casuta tupilata si acoperita cu muschi, care marturisea despre vechimea ei, a batut la poarta.


Atunci se aude dinauntru un glas de femeie batrana, zicand:


- Cine-i acolo?


- Eu sunt, un drumet ratacit.


- De esti om bun, aproape de chilioara mea; iara de esti om rau, departe de pe locurile aceste, ca am o catea cu dinti de otel, si, de i-oiu da drumul, te face mii si farame!


- Om bun, maicuta!


Atunci i se deschide poarta si drumeata intra inauntru.


- Dar ce vant te-a adus si cum ai putut razbate prin aceste locuri, femeie, hai?


Ca pasere maiastra nu vine pe aici, necum om pamantean.


Atunci drumeata a oftat din greu si a zis:


- Ia, pacatele mele m-au adus, maicuta.


Caut Manastirea-de-Tamaie si nu stiu in care parte a lumei se afla!


- Se vede ca tot mai ai oleaca de noroc de ai nimerit tocmai la mine.


Eu sunt sfanta Mercuri, de-i fi auzit de numele meu.


- De nume am auzit, maicuta, dar ca te afli in lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodata.


- Vezi?


Tot de noroc sa se planga omul!


Apoi sfanta Mercuri a strigat o data cu glas puternic, si pe loc s-au adunat toate jivinile din imparatia ei; si, intrebindu-le despre Manastirea-de-Tamaie, au raspuns toate deodata ca nici n-au auzit macar pomenindu-se de numele ei.


Sfanta Mercuri, auzind aceste, s-a aratat cu mare parere de rau, dar, neavand nici o putere, a dat drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana la drum; si i-a mai dat inca o furca de aur, care torcea singura, si i-a zis cu binisorul: "Pastreaz-o, ca ti-a prinde bine la nevoie".


Apoi a indreptat-o la sora-sa cea mai mare, la sfanta Vineri.


Si drumeata, pornind, a mers iar un an de zile prin locuri salbatice si necunoscute, pana ce cu mare greu ajunse la sfanta Vineri.


Si aici i s-a intimplat ca si la sfanta Mercuri; numai ca sfanta Vineri i-a mai dat si ea un corn cu prescura, un paharut de vin si o vartelnita de aur care depana singura; si a indreptat-o si ea cu multa bunatate si blandete la sara-sa cea mai mare, la sfanta Duminica.


Si de aici drumeata, pornind chiar in acea zi, a mers iarasi un an de zile prin niste pustietati si mai grozave decat cele de pana aici.


Si fiind insarcinata pe al treilea an, cu mare greutate a putut sa ajunga si pana la sfanta Duminica.


Si sfanta Duminica a primit-o cu aceeasi randuiala si tot asa de bine ca si surorile sale.


Si, facandu-i-se mila de aceasta nenorocita si struncinata fiinta, a strigat si sfanta Duminica o data, cat a putut, si indata s-au adunat toate vietatile: cele din ape, cele de pe uscat si cele zburatoare.


Si atunci ea le-a intrebat cu tot dinadinsul daca stie vreuna din ele in care parte a lumii se afla Manastirea-de-Tamaie.


Si toate au raspuns, ca dantr-o singura gura, ca nu li s-au intimplat sa auda macar vorbindu-se vreodata despre aceasta.


Atunci sfanta Duminica a oftat din adancul inimii, s-a uitat galis la nenorocita drumeata si i-a zis:


- Se vede ca vrun blestem a lui Dumnezeu, sau altceva, asa trebuie sa fie, de nu ai parte de ceea ce cauti, fiica mea!


Ca aici este capatul unei lumi necunoscute inca si de mine, si oricat ai voi tu si oricare altul sa mai mearga inainte de aici, este cu neputinta.


Si atunci, numai iaca un ciocarlan schiop se vede venind, cat ce putea: si, sovalc, sovalc, sovalc!


Se infatiseaza inaintea sfantei Duminici.


Atunci ea il intreaba si pe acesta:


- Tu, ciocarlane, nu cumva stii unde se afla Manastirea-de-Tamaie?


- Dar cum sa nu stiu, stapana?


Ca doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frant piciorul.


- Daca-i asa, apoi acum indata ia pe aceasta femeie, du-o numaidecat acolo, cum ii sti tu, si povatuieste-o cum a fi mai bine.


Atunci ciocarlanul, oftand, a raspuns cu smerenie:


- Ma supun cu toata inima la slujba mariei-voastre, stapana, desi este foarte cu anevoie de mers pana acolo.


Apoi sfanta Duminica a dat si ea drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana pana la Manastirea-de-Tamaie; si i-a mai dat o tipsie mare de aur si o closca tot de aur, batuta cu pietre scumpe, si cu puii tot de aur, ca sa-i prinda bine la nevoie; si apoi a dat-o pe sama ciocarlanului, care indata a si pornit sovilcaind.


Si cand ciocarlanul pe jos, cand drumeata pe sus, cand ea pe jos, cand el pe sus.


Si cand biata drumeata nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci indata ciocarlanul o lua pe aripioarele sale si o ducea.


Si tot asa mergand ei inca un an de zile, cu mare greutate si cu zdruncen, au trecut peste nenumarate tari si mari, si prin codri si pustietati asa de ingrozitoare, in care fojgaiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermacatori, vidre cate cu douazeci si patru de capete si alta multime nenumarata de ginganii si jiganii inspaimantatoare, care stateau cu gurile cascate, numai si numai sa-i inghita; despre a caror lacomie, viclenie si rautate nu-i cu putinta sa povesteasca limba omeneasca.


Si, in sfarsit, dupa atata amar de truda si primejdii, cu mare ce au izbutit sa ajunga la gura unei pesteri.


Aici calatoarea s-a suit iarasi pe aripile ciocarlanului, din care abia mai putea falfai, si el si-a dat drumul cu dinsa pe o alta lume, unde era un rai, si nu altceva!


- Iaca Manastirea-de-Tamaie! zise ciocarlanul.


Aici se afla Fat-Frumos, pe care il cauti tu de-atit amar de vreme.


Nu cumva ti-i cunoscut ceva pe aici?


Atunci ea, desi ii fugeau ochii de atatea straluciri, se uita mai cu bagare de sama si indata cunoaste podul cel minunat din ceea lume si palatul in care traise ea cu Fat-Frumos asa de putin, si indata i se umplura ochii de lacrimi de bucurie.


- Mai stai!


Si nu te bucura asa degraba, ca inca esti nemernica pe aceste locuri si tot n-ai scapat de primejdii, zise ciocarlanul.


Ii arata apoi o fantana, unde trebuia sa se duca trei zile de-a randul; ii spune cu cine are sa se intilneasca si ce sa vorbeasca; o povatuieste ce sa faca, rand pe rand, cu furca, cu vartelnita, cu tipsia si cu closca cu puii de aur, daruite ei de cele trei surori: sfanta Mercuri, sfanta Vineri si sfanta Duminica.


Apoi, luandu-si ziua buna de la calatoarea incredantata lui, iute se intoarna inapoi, zburand neincetat de frica sa nu-i mai rupa cineva si celalalt picior.


Iara nemernica drumeata, lacrimand, il petrecea cu ochii in zbor, mergand spre fantana ce-i aratase el.


Si cum ajunge la fantana, scoate mai intai furca, de unde o avea stransa, si apoi se pune jos sa se odihneasca..


Nu trece mult, si, viind o slujnica sa ieie apa, cum vede o femeie necunoscuta si furca cea minunata torcand singura fire de aur, de mii de ori mai subtiri decat parul din cap, fuga la stapana-sa si-i da de veste!


Stapana acestei slujnice era viespea care inalbise pe dracul, ingrijitoarea de la palatul lui Fat-Frumos, o vrajitoare strasnica, care inchega apa si care stia toate dracariile de pe lume.


Dar numai un lucru nu stia harca: gandul omului.


Talpa-iadului, cum aude despre aceasta minunatie, trimite slujnica degraba, sa-i cheme femeia cea straina la palat, si, cum vine, o intreaba:


- Am auzit ca ai o furca de aur care toarce singura.


Nu ti-e de vanzare, si cat mi-i cere pe dansa, femeie, hai?


- Ia, sa ma lasi sa stau intr-o noapte in odaia unde doarme imparatul.


- De ce nu?


Da furca incoace si ramai aici pana la noapte, cand s-a inturna imparatul de la vanatoare.


Atunci drumeata da furca si ramane.


Stirba-baba-cloanta, stiind ca imparatul are obiceiu a bea in toata sara o cupa de lapte dulce, i-a pregatit acum una ca sa doarma dus pana a doua zi dimineata.


Si cum a venit imparatul de la vinatoare si s-a pus in asternut, harca i-a si trimis laptele; si cum l-a baut imparatul, pe loc a adormit ca mort.


Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeata in odaia imparatului, dupa cum avusese tocmala, si a lasat-o acolo, zicandu-i incetisor:


- Sezi aici pana despre ziua, ca am sa vin atunci tot eu sa te iau.


Harca, nu doar ca soptea si umbla catinel ca sa n-o auda imparatul, ci avea grija sa n-o auda, din odaia de alaturea, un credincios al imparatului, care in toate zilele umbla cu dansul la vanat.


Si cum s-a departat baboiul de acolo, nenorocita drumeata a ingenuncheat langa patul sotului ei si a inceput a plange cu amar si a zice:


- Fat-Frumos! Fat-Frumos!


Intinde mana ta cea dreapta peste mijlocul meu, ca sa plesneasca cercul ist afurisit si sa se nasca pruncul tau!


Si, sarmana, s-a chinuit asa pana despre ziua, dar in zadar, caci imparatul parca era dus pe ceea lume!


Despre ziua, Talpoiul a venit posomorita, a scos pe necunoscuta de acolo si i-a zis cu ciuda sa iasa din ograda si sa mearga unde stie.


Si nenorocita, iesind cu nepus in masa si necajita ca vai de ea, s-a dus iarasi la fantana si a scos acum virtelnita.


Si venind iarasi slujnica la apa si vazand si aceasta mare minune, fuga la stapana-sa si-i spune ca femeia ceea de ieri are acum o vartelnita de aur, care deapana singura si care-i mult mai minunata decat furca ce i-a dat.


Atunci pohoata de baba o cheama iarasi la dansa prin slujnica, pune mina si pe vartelnita, tot cu acelasi viclesug, si a doua zi des-dimineata o scoate iarasi din odaia imparatului si din ograda.


Insa in aceasta noapte, credinciosul imparatului, simtind ce s-a petrecut si facandu-i-se mila de nenorocita straina, s-a pus in gand sa descopere viclesugul babei.


Si cum s-a sculat imparatul si s-a pornit la vanatoare, credinciosul i-a spus cu de-amanuntul ce se petrecuse in odaia lui in cele doua nopti din urma.


Si imparatul, cum a auzit acestea, pe loc a tresarit, de parca i-a dat inima dantr-ansul.


Apoi a plecat ochii in jos si a inceput a lacrima.


Si pe cand din ochii lui Fat-Frumos se scurgeau siroaie de lacrimi, la fantana stiuta, urgisita si zbuciumata lui sotie scosese acum pe tipsie si closca cu puii de aur, cea mai de pe urma a ei nadejde!


Si cum sta ea in preajma fantinei, numai ce iaca pe slujnica stiuta iarasi o aduce Dumnezeu la fantana, si cand mai vede si aceasta mare minunatie, nici mai asteapta sa ieie apa, ci fuga la stapana-sa si-i spune:


- Doamne, stapana, Doamne!


Ce-am vazut eu!


Femeia ceea are acum o tipsie de aur si o closca de aur, cu puii tot de aur, asa de frumosi, de-ti fug ochii pe dansii!


Babornita, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicand in gandul sau:


"Dupa ce umbla ea nu se maninca".


Si cum vine straina, hoanghina pune mana si pe tablaua cea de aur si pe closca de aur cu puii de aur, tot cu acelasi viclesug.


Dar imparatul, cand a venit in asta-sara de la vanat si cand i s-a adus laptele, a zis in gandul sau:


Acest lapte nu se mai bea, si cum a zis, l-a si aruncat pe furis, undeva, si pe loc s-a facut ca doarme dus.


Dupa ce harca s-a incredintat ca imparatul doarme, bizuindu-se ea si acum in puterea bauturei sale, a adus iarasi pe straina in odaia lui, tot cu aceeasi randuiala ca si in noptile trecute; si, lasand-o acolo, s-a departat!


Atunci zbuciumata drumeata, cazand iarasi in genunchi langa patul sotului ei, se ineca in lacrimi, spuind iarasi cuvantele aceste:


- Fat-Frumos! Fat-Frumos!


Fie-ti mila de doua suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani cu osianda cea mai cumplita!


Si intinde mina ta cea dreapta peste mijlocul meu, sa plesneasca cercul si sa se nasca pruncul tau, ca nu mai pot duce aceasta nesuferita sarcina!


Si cand a sfarsit de zis aceste, Fat-Frumos a intins mana, ca prin somn, si, cand s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, si ea indata a nascut pruncul, fara a simti catus de putin durerile facerii.


Dupa aceasta, imparateasa povesteste sotului sau cate a patimit ea de cand s-a facut el nevazut.


Atunci, imparatul chiar in puterea noptii, se scoala, ridica toata curtea in picioare si, porunceste sa-i aduca pe harca de baba inaintea sa, dimpreuna cu toate odoarele luate cu viclesug de la imparateasa lui.


Apoi mai porunceste sa-i aduca o iapa sireapa si un sac plin cu nuci, si sa lege si sacul cu nucele si pe harca de coada iepei, si sa-i deie drumul.


Si asa s-a facut.


Si cand a inceput iapa a fugi, unde pica nuca, pica si din Talpa-iadului bucatica, si cand a picat sacul, i-a picat si hircei capul.


Harca aceasta de baba era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus ca daduse mosneagul, crescatorul lui Fat-Frumos.


Ea, prin dracariile ei, prefacuse atunci pe stapanu-sau, Fat-Frumos, in purcelul ogirjit, rapciugos si rapanos, cu chip sa-l poata face mai pe urma ca sa ieie vreo fata de-a ei, din cele unsprezece ce avea si care fugisera dupa dansa din bulhac.


Iarca dar pentru ce Fat-Frumos a pedepsit-o asa de grozav.


Iara pe credincios cu mari daruri l-au daruit imparatul si imparateasa, si pe langa dansii l-au tinut pana la sfarsitul vietii lui.


Acum aduceti-va aminte, oameni buni, ca Fat-Frumos nu facuse nunta cand s-a insurat.


Dar acum a facut si nunta si cumetria totodata, cum nu s-a mai pomenit si nici nu cred ca s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.


Si numai cat a gandit Fat-Frumos, si indata au si fost de fata parantii imparatesei lui si crescatorii sai, baba si mosneagul, imbracati iarasi in porfira imparateasca, pe care i-au pus in capul mesei.


Si s-a adunat lumea de pe lume la aceasta mare si bogata nunta, si a tinut veselia trei zile si trei nopti, si mai tine si astazi daca nu cumva s-a sfarsit.






--

48

Ghicitori / Ghicitori despre natura

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 06:48:55 p.m. »

Ghicitori despre natură

'Ban de aur colorat
Si pe margini dantelat
Prin poieni sta vara toata
Si poarta nume de fata.
Raspuns: margareta'

'Ce copac stufos si-nalt
infloreste-n luna mai
Si da floare pentru ceai?
Raspuns: teiul'

'Cupe albe, parfumate
Pe un lujer asezate
Daca le vei mirosi
Nasul ti-l vei galbeni.
Raspuns: crinul'

'Alba ca creta
Moale ca lana
Usoara ca pana
Piere ca spuma.
Moale, alba si pufoasa
Pentru camp e haina groasa.
Raspuns: zapada'

'Urlu si ma invartesc
Pe drumeti ii ingrozesc
Raspuns: viscolul'

'Ce zboara pe sus
Si nu-l vezi?
Raspuns: vantul'

'Cuie mici cu maciulie
Stralucesc pe cer o mie,
Dar cand iese soarele
Fug de-si rup picioarele.
Raspuns: stelele'

'Dis de dimineata-n zori
Varsa lacrimi peste flori
Soarele s-a ridicat
Si pe loc el le-a uscat.
Raspuns: roua'

'Zeci de umbrelute mici,
S-au unit sa fac-o floare,
Dar trecu vantul pe-aici
Si le risipi in zare.
Raspuns: papadia'

'Primavara te inveseleste,
Vara te umbreste,
Toamna te nutreste
Iarna te-ncalzeste,
Poftim de ghiceste.
Raspuns: pomul'

'De la mare pan\' la munte
Picura stele marunte.
Raspuns: ninsoarea'

'Trece monstrul marea
Cu parul alb ca sarea.
Pe sub razele de soare
Zboara peste camp o floare.
Raspuns: norul'

'Inalt cat casa,
Verde ca matasa,
Dulce ca mierea
Amar ca fierea.
Raspuns: nucul'

'Doisprezece frati alearga,
Anul cat este de lung;
Fug de zor prin lumea-ntreaga,
Niciodata nu se-ajung.
Raspuns: lunile anului'

'Ochii casei mele
Oglinda de stele.
Cine stie o craiasa
Toata noaptea luminoasa
intre stele locuieste
Oare cum se mai numeste?
E rotunda si balaie
Intra noaptea in odaie.
Raspuns: luna'

'Primavara inverzeste,
Toamna-ngalbeneste,
Si iarna te-ncalzeste.
Raspuns: lemnul'

'Mic si bun de gura
Sa-l opresti nu poti;
Nu-l adapa nimeni
I-adapa pe toti.
Raspuns: izvorul'

'Strugure nu-s, nici piatra nu-s,
insa cad din nori, de sus;
Florile eu nimicesc
La caldura ma topesc.
Raspuns: grindina'

'Clopotel mititel
Cine suna lin din el?
Nimeni! Nimeni!
Numai vantul,
Clatinandu-l, leganandu-l,
Da de veste-n toata tara
Ca soseste primavara.
Voinicul cu haina alba
Iese primul din zapada.
Raspuns: ghiocelul'

'Ce cade-n apa
Si nu face stropi?
Raspuns: frunza'

'Parc-ar fi niste petale,
Ori stelute ce danseaza
Norii le presara iarna
Si pe gene ti le asaza.
Raspuns: fulgi de nea'

'Am un brau vargat
De cer spanzurat.
Naframa vargata
Peste mare-aruncata.
Raspuns: curcubeul'

'Iarna-n frig, vara la soare,
Neschimbat e la culoare!
Sus pe coama muntilor,
Muntilor, caruntilor,
Sta voinicul cel tepos
Vesnic verde si frumos.
Raspuns: bradul'

'N-are culoare,
N-are miros;
Dar la toti
E de folos
Raspuns: aerul'

'Floare si soare,
Ploaie si ninsoare
Se laie pe rand
Zile, nopti furand...
Raspuns: anotimpurile'

'Oglinda cerului
in adapostul pamantului.
Raspuns: apa din fantana'

'A lasat-o Dumnezeu
Ca s-o bei si tu si eu.
Raspuns: apa'

49

Gastronomie / Prajitura cu mere (fara lapte)

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 09:56:16 a.m. »

Prăjitură cu mere (fără lapte)

Se curata si se taie merele felii sau bucati aproximativ egale.
Se tapeteaza tava cu ulei si faina.
Se bat ouale cu o cana si jumatate de zahar.
Se adauga praf de copt un pliculet si jumatate stins cu o lingurita de otet.
Se pune o cana si jumatate de faina peste compozitie treptat amestecand cu lingura.
Se adauga ulei aproape o jumatate de cana si se amesteca compozitia (trebuie sa fie mai groasa decat smantana).
Se amesteca merele cu un pliculet de zahar vanilinat cu scortisoara.
Se adauga merele in compozitie.
Se baga la cuptor si se potriveste la foc mediu timp de aprox. 35-40 minute (se incearca cu o scobitoare, daca se ia pe bat inseamna ca nu este facuta).

ATENTIE! Nu se deschide usa cuptorului in primele 10 minute ca prajitura sa nu dea inapoi din crescut. Dupa primele 10 minute se da cuptorul mai incet progresiv.

Se scoate si se lasa la racit.

50

Citate / Citate frumoase despre toamna

« Ultimul mesaj de Madox Septembrie 19, 2021, 08:32:26 a.m. »

Citate frumoase despre toamnă

'Fiecare frunza imi sopteste fericirea, planand catre pamant din copacul toamnei.', 'Emily Bronte'

'Un vant a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul si frunzele, lasand in spate doar copacii. Cred ca am ajuns sa cunosc prea bine toamna.', 'E.E.Cummings'

'Nimic nu este mai trecator decat formele exterioare, care se vestejesc si se schimba asemeni florilor unei campii la sosirea toamnei.', 'Umberto Eco'

'Exista o armonie in toamna si o stralucire in cerul ei, care nu poate fi regasita de-a lungul verii, ca si cum n-ar putea fi, ca si cum n-ar fi fost vreodata.', 'Percy Bysshe Shelley'

'Toamna este a doua primavara cand fiecare frunza este o floare.', 'Albert Camus'

'Vantul de toamna schimba culorile frunzelor. El mi-a pus in par primul fir alb.', 'Haiku de Natsume Soseki'

'Toamna este primavara iernii.', 'Henri de Toulouse Lautrec'

'Toamna poarta mai mult aur in buzunar decat toate celelalte anotimpuri la un loc.', 'Jim Bishop'

'Doua sunete ale toamnei sunt inconfundabile... fosnetul frunzelor rigide si grabite suflate de-a lungul strazii de un vant tafnos si crancanitul unui stol de gaste migratoare.', 'Hal Borland'

'Daca timpul ar fi avut frunze, ce toamna!', 'Nichita Stanescu'

'Toamna a deliciilor! Sufletul meu cel mai adanc este cununat cu ea; daca as fi o pasare, as zbura de-a lungul intregului pamant in cautarea a noi si noi toamne.', 'George Eliot'

'Auzi clopotul care umfla burta vinovata a caisei, muzica lichefiaza toamna.', 'Gheorhe Tomozei'

'Pentru oameni, toamna este timpul recoltei, al adunarii roadelor. Pentru natura, toamna este o perioada a insamantarii, a risipirii in cele patru vanturi.', 'Edwin Way Teale'

'Fiecare om trebuie sa isi gaseasca timp sa se aseze si sa priveasca caderea frunzelor.', 'Elizabeth Lawrence'

'Toamna e anotimpul moale, pentru ca ceea ce pierdem in flori, castigam in fructe.', 'Samuel Butler'

'Toamna este o simfonie, arta vie, in mii de culori.', 'Valeria Mahok'

'Caderea soarelui si caderea frunzelor dadeau ceasului de toamna o gravitatie ingandurata.', 'Ionel Teodoreanu'

'Iubesc toamna. O iubesc datorita graitoarelor ei parfumuri si din cauza lucrurilor care mor, lucruri de care nu mai trebuie sa ai grija vreodata si gratie ierbii care inceteaza sa se ridice.', 'Mark Van Doren'

'Toamna este un andante melancolic si gratios care pregateste admirabilul adagio al iernii.', 'George Sand'

'Nimeni nu poate gusta fructele toamnei in timp ce se delecteaza cu parfumul florilor de primavara.', 'Samuel Johnson'

'Nici frumusetea primaverii si nici cea a verii nu are gratia pe care am zarit-o in al toamnei obraz.', 'John Donne'

'Toamna cu-a ei alba frunte/si cu galbenii conduri/A lasat argint pe munte/si rugina pe paduri.', 'George Toparceanu'

'Toamna a ucis vara cu cel mai bland sarut.', '-'

'La lucratorul rau toamna inima plange.', 'Vorba din popor'

'Te intreaba toamna, ce ai lucrat vara.', 'Vorba din popor'

'Si toate vietile pe care le-am trait vreodata si toate vietile pe care le vom trai sunt pline de copaci si frunze schimbatoare.', 'Virginia Woolf'

'Pentru oameni, toamna este timpul recoltei, al adunarii roadelor. Pentru natura, toamna este o perioada a insamantarii, a risipirii in cele patru vanturi.', 'Edwin Way Teale'

'Batranetea incepe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii si doruri vagi.', 'Octavian Paler'

'Toamna a fost intotdeauna anotimpul meu preferat. Momentul in care totul se umple de ultima picatura de frumusete, ca si cum natura ar fi economist din frumusetile ei pentru momentul final.', 'Lauren DeStefano'

'Exista o armonie in toamna si o stralucire in cerul ei, care nu pot fi regasite de-a lungul verii, ca si cum n-ar putea fi, ca si cum n-ar fi fost vreodata.', 'Percy Bysshe Shelley'

'Octombrie este plin de oportunitati. Caldura apasatoare a verii este o amintire indepartata, iar frunzele aurii promit o lume plina de aventuri frumoase. Ma face sa cred in minuni.', 'Sarah Guillory'

'Toamna este o a doua primavara, cand fiecare frunza e o floare.', 'Albert Camus'

'Toamna dulce, toamna cu frunzele toate flori.', 'George Toparceanu'

'Nuantele toamnei... o gradina minunata de flori care infloresc sub vraja vrajitorului, inghet.', 'John Greenleaf Whittier'

'O floare nestiuta/ de pasari si fluturi:/ cerul toamnei.', 'Matsuo Basho'

'Miroase a toamna/ Miroase a toamna razvratita/A ploaie rece si asfalt ud/Cand frunzele vantul le agita/ Copacii vrand sa-i vada nud.', 'Gabriela Mimi Boroianu'

'Mi-a batut azi-noapte/ Toamna-n geam,/ Mi-a batut cu degete de ploaie...', 'Ion Minulescu'

'Tacere... e toamna in cetate.../Ploua... si numai ploaia da cuvant/ E pace de plumb, e vant, si pe vant/ Grabite, trec frunze liberate.', 'George Bacovia'

'E toamna, e fosnet, e somn...Copacii, pe strada, ofteaza; E tuse, e planset, e gol... si-i frig, si bureaza.', 'George Bacovia'

'Femeia este al cincilea anotimp, in care natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toti strugurii toamnei si toate ninsorile iernii.', 'Grigore Vieru'

'Caderea unei frunze nu este altceva decat un adio spus de vara.', '-'

'Sa ne iubim tomnatic, cu toate primaverile din noi!', 'Magdalena Dorina Suciu'

'Si dragostea are toamna ei, pentru cel care a uitat gustul celuilalt.', 'Marc Levy'

'Eu n-o mai iubesc, dar ma-ndeamna/ Din vremuri un vechi obicei:/ Sa trec in amurguri de toamna/ Prin dreptul ferestrelor ei..', 'Zaharia Stancu'

'Gelozia puternica intr-o dragoste frumoasa este asemenea unei toamne in mijlocul unei veri toride.', 'Mehmet Murat Ildan'

'Dimineata de toamna inseamna soare si aer clar, pasari si calm, sfarsitul anului si inceputul unei zilei.', 'Terri Guillemets'

'Asculta! Vantul se inteteste, iar aerul este salbatic, plin de frunze. Am avut serile noastre de vara, dar acum aven inserarile din octombrie!', 'Humbert Wolfe'

'Si apusurile de toamna - nu sunt superbe, mai presus de orice descriere? Mai mult decat cele mai stralucitoare vise ale poeziei?', 'Charles Lanman'

'Noaptea, care toamna pare sa cada din cer atat de brusc, ne-a dat fiori ...', 'Jules Barbey d\'Aurevilly'

'Culori fioroase isi incep timpuria cucerire a dealurilor, asmutite de vanturile toamnei. Toamna este insusi artistul.', 'Takayuki Ikkaku'

'Toamna a deliciilor! Sufletul meu este cununat cu ea; daca as fi pasare, as zbura de-a lungul intregului pamant in cautarea a noi si noi toamne.', 'George Eliot'

'Toamna, al anului ultim, cel mai frumos suras.', 'William Cullen Bryant'

'Iubesc toamna. O iubesc datorita graitoarelor ei parfumuri si din cauza lucrurilor care mor, lucruri de care nu mai trebuie sa ai grija vreodata si gratie ierbii care inceteaza sa se ridice.', 'Mark Van Doren'

'Toamna iti castiga sufletul intru totul prin apelul ei mut la compasiune fata de descompunerea ei.', 'Robert Browning'

'Toamna, totul este intr-o continua cadere: ... frunzele, temperatura, contul bancar, motivatia.', '-'

'Toamna este un anotimp plin de erotism pentru ca femeile se acopera mai mult.', 'Ramon Eder'

'Toamna randunelele pleaca. Raman ciorile, coplesite de raspundere.', 'Valeriu Budulescu'

'Merg la brat cu Doamna,/ Ce-am iubit mereu,/ Ruginie-i toamna,/ Ruginit si eu!', 'Arcadie Chirsbaum'



--